Cade frunza, cădem toți. Să se ”țină” cine poate!

Măi, oameni buni, atâta timp cât țara e a lui Ponta şi Măruță, iar fluturii ni s-au urcat din stomac la cap, totul pentru mine poate să se ducă la dracu’…, scriam într-un acces de tristețe în locșorul meu pe net, văzând cum prind în țară nonvaloarea, maneaua literară la braț cu cea muzicală și politica de ”gașcă”.

Acum am curajul s-o spun!

Stau pe margine de lume, la fundul pământului, că n-am avut de ales decât între să mor de foame, că nu aș fi putut pupa bucile nimănui pentru un loc într-un amărât de ziar, sau să mă duc dracului cu tot cu familie, să spăl după bucile altora dacă e nevoie, dar măcar aș face muncă cinstită, nu pup ci curăț și iau bani și nu-mi cad ”gradele” din cauza asta, dimpotrivă, așa că, spuneam eu, stau și mă uit de-aici de pe margine și n-am grai, nu găsesc cuvintele în tot dicționarul nostru ca să spun cât mi-e de milă de nația mea, de tot ce-nseamnă ea azi, acolo, la ea acasă, ba chiar și-mprăștiată prin toate colțurile unui pământ care fierbe la propriu.

Speram eu așa, în naivitatea mea incurabilă, că măcar bunul simț și gustul pentru adevăratele valori în cultură, artă și mâncare să mai rămână.

De unde?

Acum se poartă ”maneaua literară”.

Până azi, vă spun cu mâna pe inimă, credeam că sunt o acritură, că uite că toată lumea iubește pe toată lumea, că e mare vâlvă cu una, cu alta…, că eu deh! aici, de departe ce să mă fac acuma, că e rău străin prin lume.

Dar am băgat și eu nasul prin unele bloguri, unele site.uri mai acătării și ce mi-au văzut ochii și ce mi-a bubuit sub nas…, păi m-a liniștit.

Nu sunt eu cea rea și arțăgoasă, nu sunt nici măcar invidioasă, știam eu că nu, dar aproape nu mai credeam nici ce și cine sunt, ce naiba am, ce se alege de omul pribeag…, nu, nu eu sunt cauza derutei mele, a tristeții mele, nu! Am găsit motivul alături de alte păreri, ale altor ființe, care chiar au argumente, care chiar gândesc, care nu au motive să fie invidioase, rele, gură-spartă, frustrate sau cum le-o mai numi cutare și cutare atunci când sunt ”atinse” de pana adevărului indubitabil.

Așa că mi-am revenit din spășeală, din jenă, din morocăneală, mi-am revenit și zâmbind am spus sus și tare că da, că la mine-n țară se poartă ”maneaua literară”, că ce se scrie în majoritatea cazurilor sunt tâmpenii lacrimogene, că am simțit bine ce-am simțit, că nu degeaba am citit și eu la viețișoara mea ce-oi fi citit, nu m-apuc acum să-nșir, c-aș avea ce-nșira la o adică…

Și uite-așa, azi m-am trezit cu gândul că sunt un om nesuferit, că habar nu am ce e aia o valoare literară, că sunt orbită de atâta tristețe, dacă nu am cu cine face ”schimb” de păreri ”artistice” de teama că aș putea fi luată drept o ”patetică invidioasă”…, ca să termin ziua într-o adevărată sărbătoare, ba chiar cu foc de artificii în suflet, pentru că dacă sunt mulți cei ce iubesc manelele literare, ei bine azi am văzut că suntem și mai mulți cei care le detestăm și nu doar atât, dar avem curajul să o spunem de câte ori este nevoie.

Nu lăsăm copiii noștri să se intoxice cu jegul lăsat de alții în bălți pe care ei le numesc cu emfază ”cărți”, dimpotrivă, luăm atitudine.

Critica este bună când e făcută cu argumente și pornind de la realități care se bazează pe valori reale, sădite de-o viață în tine.

Am curajul să fac o critică literară și voi începe să mă exprim cu avântul celui care a descoperit azi că în țara mea există mai multă lume inteligentă decât pare că este, că majoritatea celor care citesc știu ce citesc și cei care spun ce simt referitor la cele citite sunt imparțiali, pentru că doar citind înțelegi ce e carte și ce e maculatură, ce e valoare și ce nu, ce e lacrimă curată și ce e apă de șoareci.

Critica literară nu înseamnă a ”desființa” autori și cărți. Dimpotrivă.

La urma urmei cititorul contează și …timpul decantează!

Anuncios